De la tine am invatat sa inchid ochii, sa imi intorc spatele, sa ma prefac, sa tac, sa plang prea des ... esti multumit?! E un merit pe care ti-l poti revendica cu acordul meu; cum suna ..."acordul meu"; macar de-ai fi tras vreodata cu ochiul la locul unde sufletul meu vroia sa ajunga. A fost usor cred sa alegi tu si pentru mine, o responsabilitate furata cu atata nepasare. Nu cred ca am cerut prea mult, vroiam sa stiu ce mi se-ntampla, mi-ai refuzat firescul ... oricum e prea tazriu . O tacere lunga si absurda, dificultate in a privi in ochi, timp pe care il pierd definitiv si un sentiment rece: frica ca ma transform in omul pe care toata viata mea l-am renegat.
Ma simt copil in toate astea; e ca si cum mama m-ar fi uitat in fata televizorului la un film ce pretinde prea multa maturitate, prea mult meschin si intelegere ... si eu nu pot sa le pricep. Dar poate, cine stie, toate indelung explicate si retraite atenueaza socul, impactul (inevitabil de altfel) cu ceilalti, cu tine. Stau si ma gandesc, cum mi-e specific mie, la ce simti tu in tot timpul asta si ma omoara gandul ca numai pentru mine lumea isi ascunde intelesul . Daca ai sti cat de mult ar insemna un cuvant l-ai formula? Daca am vorbi despre trecut ai considera ca e ceva gresit in timp, ai contura un vag regret? Sa nu crezi ca astept vreun raspuns, e doar retorica mea bolnava, a trecut vremea cand credeam in oameni, cand puteam sa fiu asa cum sunt. Mi se aduc perfide acuzatii ca eu nu mai sunt eu si as vrea sa ma doara dar de prea mult timp adopt pasenta, deja mi-e greu si sa mai schitez pasare ... si ei te-arunca. Fiecare isi are un loc in lumea asta ideea e sa nu te obisnuiesti si sa nu fi prea incantat cand crezi ca l-ai gasit caci timpul nu ezita sa te dezamageasca in toate si nu e vina lui ca nu te-accepta, e simpla incompatibilitate. Curaj...curaj sa te acuze, sa te intrebe de ce esti rece, de ce refuzi sa mai vorbesti, de ce ti-s ochii tristi, de ce te rupi de lume; si intrebarile devin atat de batjocoritoare cand le formuleaza de parca cere confirmare cu zambetul in coltul gurii. Adesea-i simt privirea asupra mea dar mi-e prea frica sa i-o-ntampin caci multe cate-am adunat in timp s-ar putea dezlantui in acea clipa si ochii ar putea sa nu stie sa ascunda si as ramane cu mai putin decat nimic. Mi-e frica de tot ce-am strans in mine, as vrea sa fie ura sau regrete, razbunare ... nu le gasesc, sunt chiar mai bulversata acum; experimentez cum e sa fi plin de nimic, sa fi satul cand n-ai trait destul, sa spui ca da cand ai in cap ca nu, sa nu mai poti sa te increzi nici macar in...dar stai, ajung iar sa gresesc. Cuvantul asta," incredere", trebuie sa dispara, are ceva nefiresc in el, ceva ce nu converge la realitate; dar sa ramana totusi pentru visatori, pentru mine ca alibi ca nu-s nebuna sau vreo fanatica a pesimismului , a "viata n-are sens"....
Ma simt copil in toate astea; e ca si cum mama m-ar fi uitat in fata televizorului la un film ce pretinde prea multa maturitate, prea mult meschin si intelegere ... si eu nu pot sa le pricep. Dar poate, cine stie, toate indelung explicate si retraite atenueaza socul, impactul (inevitabil de altfel) cu ceilalti, cu tine. Stau si ma gandesc, cum mi-e specific mie, la ce simti tu in tot timpul asta si ma omoara gandul ca numai pentru mine lumea isi ascunde intelesul . Daca ai sti cat de mult ar insemna un cuvant l-ai formula? Daca am vorbi despre trecut ai considera ca e ceva gresit in timp, ai contura un vag regret? Sa nu crezi ca astept vreun raspuns, e doar retorica mea bolnava, a trecut vremea cand credeam in oameni, cand puteam sa fiu asa cum sunt. Mi se aduc perfide acuzatii ca eu nu mai sunt eu si as vrea sa ma doara dar de prea mult timp adopt pasenta, deja mi-e greu si sa mai schitez pasare ... si ei te-arunca. Fiecare isi are un loc in lumea asta ideea e sa nu te obisnuiesti si sa nu fi prea incantat cand crezi ca l-ai gasit caci timpul nu ezita sa te dezamageasca in toate si nu e vina lui ca nu te-accepta, e simpla incompatibilitate. Curaj...curaj sa te acuze, sa te intrebe de ce esti rece, de ce refuzi sa mai vorbesti, de ce ti-s ochii tristi, de ce te rupi de lume; si intrebarile devin atat de batjocoritoare cand le formuleaza de parca cere confirmare cu zambetul in coltul gurii. Adesea-i simt privirea asupra mea dar mi-e prea frica sa i-o-ntampin caci multe cate-am adunat in timp s-ar putea dezlantui in acea clipa si ochii ar putea sa nu stie sa ascunda si as ramane cu mai putin decat nimic. Mi-e frica de tot ce-am strans in mine, as vrea sa fie ura sau regrete, razbunare ... nu le gasesc, sunt chiar mai bulversata acum; experimentez cum e sa fi plin de nimic, sa fi satul cand n-ai trait destul, sa spui ca da cand ai in cap ca nu, sa nu mai poti sa te increzi nici macar in...dar stai, ajung iar sa gresesc. Cuvantul asta," incredere", trebuie sa dispara, are ceva nefiresc in el, ceva ce nu converge la realitate; dar sa ramana totusi pentru visatori, pentru mine ca alibi ca nu-s nebuna sau vreo fanatica a pesimismului , a "viata n-are sens"....
0 comments:
Post a Comment